Înainte de a discuta despre cât de important este ca statul român să ia măsuri pentru asigurarea sănătății publice, trebuie menționat faptul că moartea și viața sunt două procese contradictorii, dar inseparabile. Singurul lucru cert de pe aceast Pământ este că fiecare persoană își va încheia socotelile cu viața, mai devreme sau mai târziu, asta pentru că „a trăi înseamnă a muri”.
Dezvoltarea medicinei a salvat viețile a milioane de oameni de pe această planetă și continuă să o facă în continuare cu un randament din ce în ce mai mare, fapt pentru care, a apărut o nouă problemă și anume suprapopularea. O fi sau nu o problemă falsă, rămâne de văzut, însă până atunci fiecare persoană are dreptul la viață indiferent de vârsta pe care o are.
În România, donarea de organe este privită cu oarecare reticență, fapt pentru care țara noastră se situează printre ultimele locuri la nivel european în ceea ce privește donarea de organe provenite de la pacienți aflați în moarte clinică. Motivele ce stau la baza acestei realități sunt din cele mai diverse: în primul rând nu există destule campanii de informare a cetățenilor, pacienților pe această temă. De asemenea, un lucru foarte important ce merită a fi menționat este faptul că de multe ori statul (instituțiile guvernamentale), nu se interesează să adopte nici măcar un minim de măsuri pentru a preveni îmbolnăvirea cetățenilor. Într-un astfel de context, ce rost are să mai vorbim de interesul care ar trebui să existe pentru realizarea unui număr cât mai mare de transplanturi pentru a salva cât mai multe vieți!?
Da, poate că lumea urăşte schimbarea, însă în România aproximativ 2.500 de oameni trăiesc datorită transplantului ceea ce scoate în evidență faptul că schimbarea este singurul lucru care marchează progresul, progresul societății. Cu toate acestea, în anul 2012 aproximativ 90 de români înscriși pe lista naţională de transplant pentru a primi un cadou egal cu viața au murit așteptând în zadar un rinichi, un ficat, un pancreas sau o inimă…
Realitatea este că acesti oameni au murit pentru că familiile lor nu au avut zeci de mii de euro să cumpere un organ de pe piaţa neagră, da… săvârșind în acest sens o infracțiune, ci au așteptat cu speranța că într-un final își vor auzi numele citit de pe lista naţională de transplant. În timp ce acești oameni au încearcat să se împace cu ideea că vor muri dacă nu primesc organul de care au nevoie în maxim câteva luni, pe internet, ofertele de vânzare de organe parcă își făceau concurență. Pe piaţa neagră un ţesut uman, în speță un rinichi, costă minimum 10.000 euro. Dacă nu ai bani să cumperi un astfel de organ de pe piaţa aşa zis neagră, care e de fapt la vedere pentru că sunt anunţuri pe toate site-urile, sau să oferi ceva, cuiva să te bage în faţă pe listele de aşteptare, poţi spune că eşti ca şi mort. Continue reading
