Ce se intampla dincolo de portile penitenciarelor? Regimuri de detentie si modul de prestare a muncii

jailDe fiecare dată când o faptă reprobabilă a cuiva ne indignează, de fiecare dată când constatăm că cineva de lângă noi încalcă în mod grav legea, nu vrem să îl vedem decât într-un singur loc: la închisoare!Discuţiile şi speculaţiile cu privire la persoane care au ajuns în acest loc ne preocupă în mod special; în ultimul timp, avem tendinţa de a discuta, aduce critici cu privire la pedepsele ce s-au aplicat sau nu s-au aplicat anumitor persoane, într-un cuvânt, vorbim foarte mult şi foarte des despre închisoare, noutăţi legislative şi ultime decizii în această materie. Culmea este că o facem fără să ştim prea multe despre ce se întâmplă  dincolo de porţile penitenciarelor. Adică, ştim că bine nu poate fi, dar prea puţin suntem informaţi cu privire la cum se execută o pedeapsă privativă de libertate, sau ce activităţi poate întreprinde un deţinut în penitenciar, în afară de a se gândi la ziua când va termina de executat pedeapsa. Vă invit, astăzi, să discutăm despre aceste lucruri, de a ne uita puţin pe gaura cheii în interiorul celulei de detenţie.

Cum se execută pedeapsa: patru alternative

 Executarea pedepsei cu închisoarea nu înseamnă tot timpul închiderea condamnatului în celula sa, din care să poată ieşi numai la ora mesei şi la ora de plimbare. Am fost suprinsă de acest aspect într-o vizită de studiu din primul an de facultate, când, pe de o parte, unii deţinuţi se recreau pe ceea ce părea să fie un teren împrejmuit de plimbare, iar alţii au mers alături de noi în turul penitenciarului. Legea 254/2013 privind executarea pedepselor (textul integral vă este oferit de orice program legislativ) ne lămureşte cu privire la regimurile de detenţie; mai exact, acestea sunt în număr de patru, cu posibilitatea de a se trece de la un regim la altul, în funcţie de buna purtare (sau de lipsa ei). Competentă de stabilirea regimului aplicabil, precum şi de transferul dintr-un regim în altul este o comisie a penitenciarului constituită în acest scop, condusă de directorul penitenciarului, căruia i se alătură şefii serviciilor de aplicare a regimurilor de educaţie şi de asistenţă psiho-socială.

Regimul de maximă siguranţă este aplicat persoanelor condamnate la detenţiune pe viaţă sau la pedeapsa cu închisoarea mai mare de 13 ani, precum şi celor ce reprezintă un risc pentru siguranţa penitenciarului (de exemplu, să zicem, un lider al unei grupări infracţionale, dacă există suspiciunea că ar putea influenţa sau instiga persoanele aflate în detenţie). Acestea sunt categoriile de persoane ce sunt încarcerate iniţial în acest regim; însă, dacă ele dau dovadă de bună purtare şi îndreptare, pot fi trecute în regimuri de executare mai puţin restrictive. Însă, mecanismul funcţionează şi invers; şi cineva ce beneficiază de un regim mai blând poate să ajungă în regim de maximă siguranţă, de exemplu, dacă încearcă să evadeze sau dacă are un comportament violent sau periculos.

Aceste persoane sunt cazate, ca regulă, individual, sunt supuşi la măsuri stricte de pază, supraveghere şi escortare, participă la activităţi culturale, de consiliere psihologică şi de instruire şi prestează munca în grupuri mici şi sub continuă supraveghere. Nu pot fi supuse regimului de maximă siguranţă persoanele care au împlinit vârsta de 65 de ani, femeile însărcinate şi cele care au în îngrijire un copil în vârstă de până la 1 an, precum şi persoanele cu anumite handicapuri, cu excepţia situaţiei în care se încadrează în categoria celor ce prezintă un risc pentru siguranţa penitenciarului.

În vizita la penitenciar, am fost ghidaţi de unul dintre agenţii de securitate, precum şi de un deţinut care conducea cercul cultural al penitenciarului, ce s-a dovedit a fi foarte comunicativ şi deschis. În niciun moment nu ne-am întrebat pentru ce este încarcerat (printre noi, în mod tacit, circula bănuiala unei infracţiuni informatice, dat fiind că ne-a împărtăşit că dispunea de pregătire de specialitate), aşadar nu mică ne-a fost mirarea când ne-a spus că este condamnat la 15 ani de închisoare pentru infracţiunea de omor, că beneficiază de un regim permisiv datorită comportamentului său şi a implicării în activităţile culturale şi că speră la o liberare condiţionată (la care avea mari şanse, în aceste condiţii). Şi că regretă enorm ceea ce a făcut.

Regimul închis se aplică persoanelor condamnate la pedeapsa cu închisoarea mai mare de 3 ani, dar care nu depăşeşte 13 ani. Aceştia sunt cazaţi în camere comune, iar munca, activităţile culturale, de consiliere psihologică sau de instruire sunt desfăşurate în grupuri din interiorul penitenciarelor, sub pază şi supraveghere. Însă, aceste persoane pot desfăşura aceste activităţi, inclusiv munca, şi în afara penitenciarului, sub pază şi supraveghere continuă. Din nou, se aplică regulile conform cărora se poate trece într-un regim mai permisiv, dar şi în regimul de maximă siguranţă, în funcţie de evoluţia deţinutului şi de comportamentul său.

Persoanele condamnate la pedeapsa cu închisoarea mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 3 ani, vor fi încarcerate iniţial în regimul semideschis. Din nou, cazarea se face la comun, însă aceste persoane se pot deplasa neînsoţite în zone prestabilite ale penitenciarului. Munca şi activităţile culturale, de instruire şi consiliere psihologică se desfăşoară în grupuri, însă fără pază şi supraveghere comună, ci în anumite spaţii ale penitenciarului ce rămân deschise în timpul zilei. De asemenea, aceste activităţi pot fi prestate şi în afara penitenciarului, supravegherea putând fi doar electronică (prin dispozitive ce necesită a fi purtate, ca în cazul arestului la domiciliu).  Departe de imaginea clasică a condamnatului, nu-i aşa?

Nu în ultimul rând, visul oricărui deţinut este, după libertate, evident, regimul deschis, de care beneficiază persoanele condamnate la închisoare de cel mult un an, sau cei ce au un comportament suficient de bun ca să ajungă la un grad atât de mare de permisivitate. Diferenţa faţă de regimul semideschis este că aceste persoane pot munci şi desfăşura activităţile deja menţionate în afara penitenciarului fără nicio măsură de supraveghere. Practic, aceste persoane pot ajunge să îşi petreacă doar nopţile în celulă, în rest beneficiind de o cvasi-libertate.

Dacă tot am pomenit despre activităţi culturale, găsesc că este oportun să vă mai împărtăşesc unele detalii ale vizitei de studiu. După cum v-am spus, am vizitat, printre altele, clubul cultural al penitenciarului care, de departe, ne-a atras cel mai mult atenţia. Conducătorul clubului, dar şi deţinuţii din regim deschis sau semideschis care ni s-au alăturat, ne-au prezentat mândri realizările clubului; sculpturi în lemn şi săpun, revista literară a penitenciarului, ne-au povestit de trupa lor de teatru şi de faptul că aceasta câştigase competiţia anuală de teatru, organizată de penitenciarele din ţară. De asemenea, ne-au prezentat piesa de rezistenţă a clubului: o enormă tablă de şah, cu piese foarte frumos pictate care, se pare, erau confecţionate ingenios din pâine şi aracet (ne-au pus să ghicim materialul şi, spre satisfacţia lor, nu am reuşit). Dezvoltarea personală nu este deloc neglijată în penitenciar, ba chiar devine o prioritate, mai ales când luminiţa de la capătul tunelului este libertatea înainte de termen…

Muncă şi iar muncă

 Dacă tot am abordat subiectul activităţilor zilnice ale deţinuţilor, nu putem să nu pomenim de muncă. Conform legii menţionate, deţinuţilor li se poate cere să muncească, în funcţie de abilităţile sau de pregătirea lor. Munca poate fi prestată în regim de prestări de servicii pentru persoane fizice şi juridice, în interiorul sau exteriorul penitenciarului – practic, administraţia penitenciarului încheie astfel de contracte cu persoane fizice sau juridice interesate, iar penitenciarul oferă forţa de muncă a deţinuţilor. Deşi astfel de contracte pot fi destul de avantajoase pentru angajator din punct de vedere fiscal, astfel de practici nu sunt foarte des întâlnite, antreprenorii fiind reticenţi cu privire la siguranţa unei astfel de “angajări”, deşi penitenciarul este cel ce riscă evadarea deţinuţilor. Munca poate fi prestată, de asemenea, şi în regie proprie, adică în cadrul unor activităţi organizate de penitenciar – de exemplu, anumite meşteşuguri sau activităţi agricole în care deţinuţii se pot implica. De asemenea, deţinuţii mai prestează muncă şi implicându-se în activităţi gospodăreşti ale penitenciarului (de exemplu, curăţenie),  în caz de calamitate, pe bază de voluntariat etc.

Munca deţinuţilor este remunerată; deşi veniturile deţinuţilor nu sunt asimilate celor salariale, ele sunt impozitate conform regulilor privind persoanele fizice; veniturile nu pot să fie mai mici decât salariul minim  brut pe economie. Însă, din aceste venituri, 60% va reveni statului, mai exact, administraţiei penitenciarului, restul de 40% ce revine condamnatului fiind şi acesta împărţit după cum urmează: 90% din această parte poate fi folosită pe durata executării pedepsei, iar 10% sunt consemnaţi pe numele deţinutului la Trezoreria Statului, putând fi încasaţi din momentul punerii în libertate.

Însă, cum pot fi cheltuiţi aceşti 90% în timpul executării pedepsei? După cum am observat, în interiorul penitenciarului era şi un magazin, în care se vindeau produse alimentare, (probabil şi) cosmetice, ţigări, alcoolul fiind exclus. Deţinuţii nu dispun de banii lor cash; fiecare are un card, unde îi sunt virate veniturile şi care poate fi alimentat şi de membrii familiei. Însă, oricât de mulţi bani ar avea pe card, există o limită în care un deţinut poate cheltui pe o anumită perioadă de timp, să zicem o săptămână, astfel încât să nu se creeze sentimentul de inegalitate între condamnaţi.

Concluzii?

Este greu să ajungi la concluzii pe acest subiect. Nu de puţine ori aud exprimate păreri sceptice cu privire la reabilitare, că, odată intrată în microuniversul penitenciarului, o persoană nu se poate niciodată îndrepta cu adevărat. Personal, eu nu găsesc “loc mai bun” în care să regreţi ce ai făcut şi să îţi propui să te îndrepţi, în care să îţi dai seama cât de stupid este să îţi rişti libertatea pentru absolut orice. Dar aceasta este o opinie personală! Însă, sper din tot sufletul ca acest efect psihologic de reabilitare, pe care eu l-am intuit, să apară cu adevărat în fiecare caz.

 

Acest articol a fost publicat în Articole, Domeniul justitiei, Drept penal, Penitenciare și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s