Mai ştim să reacţionăm la nedreptate? Avem simţ civic?

hot de buzunareÎn cele mai frumoase vise ale noastre ne vedem nu doar un popor paşnic şi inimos, dar şi o naţiune bravă, ai cărei cetăţeni au ştiut, la nevoie, să riposteze cu forţă împotriva răului şi a lipsei de justiţie. Iar ca indivizi, ne-am mânia aprig dacă cineva ar îndrăzni să afirme că suntem mai degrabă lipsiţi de forţă morală şi de bărbăţie.

Tentaţia emiterii unor verdicte cu privire la psihologia colectivităţilor umane este mare. Atât de mare încât zilnic auzi câte un individ, mai degrabă neinstruit şi în orice caz prea puţin antrenat în folosirea gândirii critice, atribuind diverse caracteristici unor popoare, etnii şi comunităţi, fie în sens pozitiv, fie negativ.

Nu va fi discutat acest obicei al generalizării, care îmbracă, de cele mai multe ori, haine ridicole şi nici nu se va proceda la alte generalizări! Dar se va prezenta tiparul pe care-l poate împrumuta câteodată ceea ce se înţelege prin simţ cetăţenesc la interacţiunea cu faptele antisociale, cu nedreptăţile şi fenomenele periculoase pe care le comentăm zilnic… dar rămânem la stadiul de comentarii.

Din articolul 22 al Constituţiei aflăm că dreptul la viaţă şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate. Totuşi vedem bine, prea des, că unde s-a înstăpânit legea forţei şi a slăbit forţa legii, statul nu mai poate garanta prea mare lucru, atâta vreme cât cetăţenii fac compromisuri cu nedreptatea (şi tăcerea e o formă de accept!), cel puţin până nu ajung ei înşişi ori cei dragi în postura de victime.

Relele se petrec iar noi rămânem cu garanţiile şi cu vorbele frumoase din Constituţie!

Între lege şi fărădelege

Legislaţia atinge în treacăt şi problema lipsei de reacţie în faţa nenorocirii semenului, prin prevederi precum cele de la art. 315 şi 316, Cod Penal. Dar ea nu ne va putea niciodată determina să ne depăşim egoismul şi nu ne va putea face nouă, ca indivizi, un transplant de curaj, demnitate şi spirit civic, în lipsa educării acestor calităţi.

De la art. 315 (C.P.) aflăm că omisiunea de a da ajutorul necesar sau de a înştiinţa autoritatea, de către cel care a găsit o persoană a cărei viaţă, sănătate sau integritate corporală se află în primejdie şi care este lipsită de putinţa de a se salva, se pedepseşte cu închisoare sau cu amendă. Totuşi aproape fiecare dintre noi cunoaşte câte-o relatare despre persoane care, leşinând pe stradă, au fost tratate de către trecători… cu maximă indiferenţă, ca şi cum ar fi fost invizibile.

Este în vogă obişnuinţa de a critica de pe margine prestaţia forţelor de ordine. Străzile sunt nesigure? Cartiere şi localităţi întregi au ieşit, practic, de sub autoritatea statală, iar odată cu lăsarea serii devine înspăimântător să le traversezi pe jos sau chiar cu autoturismul?

Se spune că “poliţia e de vină”, că “justiţia e prea slabă”, dar când vine vorba de stabilirea vinovăţiei răufăcătorilor, reprezentanţii legii pot avea probleme cu martorii ori cu victimele care îşi schimbă brusc depoziţia iniţială, îngheţaţi de frica represaliilor lumii interlope.

În ceea ce ne priveşte rămânem pasivi, chiar şi atunci când am putea chema forţele de ordine să-şi facă datoria. Nu puţine sunt cazurile în care spectatorii unor fapte de mare violenţă şi-au folosit telefoanele nu pentru a alerta poliţia… ci pentru a filma în detaliu cele petrecute.

Vi s-a întâmplat vreodată să asistaţi, cu uimire, în plină stradă, la o scenă în care indivizi numeroşi, puternici, par a depune toate eforturile pentru a produce răni cât mai grave celui pedepsit? Dar la un furt sau la o tâlhărie?

Poate că vă număraţi printre fericiţii care nu au văzut asemenea scene. Dar v-aţi pus vreodată întrebarea cum aţi reacţiona?

A fost odată, într-o seară…

Urmează evocarea unei întâmplări care se putea sfârşi foarte rău şi care spune multe. Un scenariu tipic, prin care au trecut frecvent mulţi cetăţeni, dintre cei care mai au un sâmbure de curaj, de bună-credinţă, de milă şi de simţ civic.

Într-o seară, un cetăţean se înapoiază liniştit, dar şi obosit de la serviciu. Ultimul lucru pe care îl caută e scandalul sau conflictele, pe faimosul Cesare Lombroso, cu indivizi pe care  i-ar fi calificat degrabă drept purtători ai unor atavisme capabile să îi transforme cu primul prilej în criminali înăscuţi. Şi totuşi, chiar de o asemenea confruntare avu parte, în acea seară!

Făcându-şi loc prin mulţimea dintr-o staţie de tramvai observă cum un tânăr încruntat, scund şi agil, ce până atunci îi scrutase cu atenţie pe toţi cei din jur, se furişează printre oameni şi încearcă să cresteze cu o lamă geanta unui bătrân bine îmbrăcat, evident, spre a-i sustrage bunuri sau bani.

Deşi, cu siguranţă, n-a fost unicul spectator al faptei, omul nostru decide să iasă din pasivitate, să se comporte aşa cum l-au învăţat părinţii sau cum ar fi procedat bunicul său, care a văzut moartea cu ochii în război şi care n-ar fi stat pe gânduri înainte să sară în ajutorul concetăţeanului devenit victimă. Să ia atitudine împotriva răului!

De îndată, omul nostru îl face pe hoţ să îngheţe de frică, manifestându-şi toată indignarea cu un glas tunător, devenit acum şi mai pătrunzător din pricina emoţiei. Îşi dă seama, în parte, de riscuri, dar pur şi simplu nu poate să tacă.

Răufăcătorul înlemneşte, fiind convins că o aşa intervenţie trebuie să vină, fără dubiu, din partea unui om de-al legii. Cu ochi bulbucaţi, plin de duşmănie, dar şi de frică, răufăcătorul urmăreşte fiecare mişcare a oponentului său, aşteptând deznodământul, cătuşele.

Cei doi stau faţă în faţă. Hoţul priveşte în stânga şi-n dreapta, parcă sperând la un “plan B”. Lumea din jur se uită ca la meci. Numai persoana, ce era cât pe ce să fie păgubită, se grăbeşte. şi, fără să schiţeze nici măcar un “mulţumesc”, dispare iute în mijlocul de transport, spre salvarea manglitorului.

Ca din pământ apărură trei femei, care mai de care mai vocală, care începură să implore iertare pentru “păcătos”, care atunci pricepu că, de vreme ce nu-l înşfăcase încă să-l ducă la secţie, omul ce îi stricase planurile nu era de pe la poliţie.

Una dintre bocitoare, nefiind însă convinsă că nu va urma încătuşarea hoţului, spunea ceva despre « milă », « foame mare » şi « cei şapte… de acasă ». Desigur la fraţii mai mici ai tânărului hoţ făcea referire femeia, fiindcă despre cei şapte ani de acasă desigur că nu era vorba! Celelalte două îi ţineau isonul şi completau în cor, obsesiv: “Nu-l aresta, şefule!”

Jenat, dar având satisfacţia că împiedicase o fărădelege, binefăcătorul îşi făcu loc prin mulţimea de gură-cască din staţie. Dar nu apucă să iasă din îngrămădeală căci hoţul, prinzând acum curaj (se convinsese, nu era vorba despre un “gabor”, ci despre un civil mai curajos, mai atipic, se pare!) veni să-i ceară socoteală, cu vorbe grele şi pumnii strânşi.

Cetăţeanul se abţinu cu greu să nu-i aplice individului ce devenise foarte agresiv, o corecţie imediată, dar îl pofti mânios să-i lase cale liberă. Şi bine a făcut că s-a ţinut cu firea! Fiindcă în următoarea clipă văzu cum oamenii se dau la o parte din faţa unor indivizi cu priviri de fiară, pe ale căror braţe nu puteai vedea niciun centimetru netatuat.

Preluându-l şi pe hoţ, care se întărâtase la culme, veniră foarte aproape de eroul anonim al acelei seri, iar unul chiar încercă să-i aplice din mers o lovitură de cot, în vreme ce ultimul lăsă să sclipească o clipită lama unui şiş ascuţit pe ambele muchii, şoptind sinistru: “Ţi s-a urât cu viaţa! Îl vezi? Data viitoare nu mai scapi…”

Omul nostru tăcu, înghiţind în sec, deşi clocotea de indignare. Îşi văzu apoi de drum, la fel ca şi ceata de răufăcători ce se topi iute în mulţime, fiindcă nu intenţionau să iasă prea tare în evidenţă, dar apăruseră ca descurajare şi avertizare. Cetăţeanul căută o clipă la spectatorii care, acum, îi evitau privirile, simţi un gust amar şi grăbi pasul, ruşinat, ca şi cum el ar fi săvârşit vreun act reprobabil. Se simţea perceput ca un extraterestru, străin printre concitadinii ale căror priviri se fixaseră dincolo de el…

Ei aveau alte concepţii, alte sisteme de valori. Poate se născuseră fără gena cutezanţei ori simţul dreptăţii le fusese amputat pe neştiute. Poate aveau doar inimile ferecate-n frică şi egoism !

Inacţiunea e vecină cu aprobarea!

Omul a înţeles… Dacă el ar fi căzut sub pumnii acelor indivizi, nimeni nu i-ar fi sărit în apărare, ba câteun pensionar ar fi spus: “ce să-i faci, l-a mâncat pielea de s-a băgat”. Aşa cum nimeni dintre cei 50-60 de oameni din staţie nu scosese o vorbă în timpul petrecerii furtului, deşi unii priviseră scena cu inters, spre a avea ce povesti acasă.

Din toată mulţimea aceea, un singur om a reacţionat normal. Un singur cetăţean într-o gloată! Într-o adunătură de indivizi incapabili de vreo acţiune comună, de reacţie spontană contra răului… Să mai spunem că, după doar 2-3 zile, pungaşul se afla iarăşi “la serviciu”, la aceeaşi oră şi în acelaşi loc ultracentral?!

Hoţul era susţinut. Spatele lui era asigurat de cel puţin 7-8 tovarăşi, împrăştiaţi printre oamenii din staţie. De câtă susţinere a beneficiat cetăţeanul cel înarmat cu simţ al datoriei din partea privitorilor s-a văzut deja!

Epitetul de gură-cască, bun de atribuit pasivilor membri ai gloatei, e deplin meritat. Poliţia nu poate fi omniprezentă, iar pasivitatea trecătorilor şi toleranţa oamenilor cinstiţi dar laşi le dă apă la moară infractorilor. Este o situaţie singulară?

Vă mai amintiţi despre relatările presei cu privire la jurnalista răpită în miezul zilei de pe o stradă supraaglomerată a Capitalei, în preajma Guvernului, şi bruscată cale de sute de metri, de către un recidivist înrăit? Vi se pare întâmplătoare lipsa de reacţie a zecilor de privitori în oricare dintre aceste două cazuri expuse? Sau este mai degrabă similară?

Aici nu trebuie să fii sociolog sau expert în criminologie pentru a-ţi da seama că este vorba despre o deficienţă severă ce ne afectează pe mulţi, în grade diferite. Nu inferioritatea fizică îl face pe om să asiste pasiv la drama sau ticăloşia ce se petrece sub ochii săi (de altfel curioşi), ci slăbiciunea sufletească, lipsa empatiei, cultivarea insuficientă a simţământului datoriei, la şcoală, în familie, în comunitate.

Nu muşchii ni s-au atrofiat de la atâta comoditate, ci spiritul cetăţenesc, de la lipsa cronică de cultivare a virtuţilor, a moralităţii! Totuşi, în postura de agresat sau păgubit poate ajunge oricine, indiferent de forţa fizică, de statutul social, de concepţii sau de nivelul de educaţie!

Să nu fim indiferenţi. Să ne implicăm, fiecare după puteri şi pricepere. Să nu mai stăm cu mâinile încrucişate. Pentru că nu se ştie cine va fi următoarea victimă atunci când deficitul de spirit civic se va întâlni iarăşi cu ispita fărădelegii, spre încurajarea celor certaţi cu justiţia!

Acest articol a fost publicat în Articole, Curat murdar, Nedreptate, Ordine si liniste publica și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s