Maidanezii atacă! Cine-i de vină?

8_18_6145537ac2Oricine ar putea fi protagonistul întâmplării care urmează! Ea este un simptom al nepăsării generale şi al nivelului la care ne situăm, ca societate. În octombrie 2000, doamna S., în vârstă de 71 de ani, a avut neşansa de a fi omul vulnerabil situat la locul nepotrivit.

Bătrânica nu şi-ar fi imaginat grozăvia ce avea să se petreacă atunci când, la fel ca de-atâtea ori, a ieşit pe poarta curţii sale. Câteva clipe mai târziu trupul său neajutorat se afla la pământ, sfâşiat de colţii unor maidanezi înfuriaţi la culme. O haită nu se domoleşte cu una cu două şi nici n-are nevoie de prea multe temeiuri pentru a vătăma pe oricine-i iese-n cale!

Oricât de mult te-ai strădui, nu poţi găsi explicaţii raţionale pentru cauzele accidentelor şi agresiunilor. Întâmplările nefericite nu sunt legate mereu de pioşenia şi moralitatea victimei. Câinele atacă străinul şi pe cel ce se teme, fie el “om bun”.

Câinele, tot un lup!

Bătrâna doamnă nu avea cum să reziste atacului a şapte câini înfuriaţi. În urma căzăturii, femeia a suferit o contuzie craniană destul de puternică şi şi-a rupt piciorul stâng. De muşcături nu mai discutăm! Să nu uităm că orice câine (Canis lupus familiaris) descinde, indiferent de caracteristicile sale morfologice, din temutul lup cenuşiu (Canis lupus).

Latinescul «familiaris» din numele ştiinţific al câinelui nu-l va face să uite milioanele de ani în care-şi dobora prada fără milă, după ce-a extenuat-o într-o hărţuire îndârjită. «Lupu-şi schimbă părul, dar năravul ba!»

Doamna S. a fost internată, spre a-i fi tratate multiplele răni. După câteva zile, medicii au spus: “Următorul!”. Pe lângă problemele de sănătate inerente vârstei, a mai început să aibă de-a face şi cu atroce dureri la nivelul umărului şi al piciorului. Nici lovitura la cap n-a rămas fără consecinţe!

S-au ivit episoade de amnezie. Şocul emoţional a fost intens. Bătrâna trăia o puternică anxietate, ori de câte ori ieşea din casă. Pensia infimă nu-i ajungea nici de medicamente. Starea morală şi fizică a doamnei S. se înrăutăţea văzând cu ochii.

Trei ani mai târziu, nu se mai putea deplasa nici măcar prin locuinţă. Suficient pentru a fi încadrată într-un grad de handicap. A primit un mic ajutor financiar şi acces mai uşor la serviciile medicale.

Vinovaţii

În 2001, doamna S. a chemat în instanţă Primăria Bucureşti, cerând daune de 4000 de euro. Bătrâna nu se putea prezenta în instanţă, fiind reprezentată de către soţ. Acţiunea fusese îndreptată împotriva Administraţiei pentru Supravegherea Animalelor (ASA).

Taxa de timbru era de 4 ori mai mare decât venitul lunar al bătrânei. Din cei 250 de euro necesari, cei doi bătrânei au putut achita doar 20. Greu e drumul până la dreptate, scurtă-i calea până la necazuri!

Nu toată lumea e aşteptată de către maşina statului la scară, precum domnul primar sau ministru. Fiind nevoit să umbli pe jos, e doar o chestiune de timp până la confruntarea cu unul sau mai mulţi dulăi hotărâţi să-ţi facă ziua palpitantă. Dacă eşti copil, bătrân sau mai slab de înger, cazi victimă sigur.

În prima instanţă nu s-a judecat nimic, întrucât taxa de timbru n-a fost achitată total. Acţiune anulată! La recurs a reieşit că nu era necesară taxa de timbru aplicată şi că prima instanţă trebuia să se pronunţe în privinţa fondului, fără a se ascunde după deget.

Tribunalul a considerat că ASA nu şi-a îndeplinit îndatoririle. În conformitate cu hotărârea Consiliului General al Capitalei între atribuţiile ASA intra şi capturarea câinilor fără stăpân.

Stăpânul câinelui fără stăpân

Atunci când te atacă un câine cu proprietar cunoscut, problema răspunderii juridice este simplă. Cu privire la atacurile câinilor vagabonzi nu e prea lesne să stabileşti până unde se întinde responsabilitatea autorităţilor locale. Populaţia canină din oraşe creşte exponenţial, suprafeţele ce trebuie monitorizate sunt vaste iar resursele financiare limitate.

Tribunalul a admis, totuşi, că experienţa cumplită prin care-a trecut doamna S. a fost de natură a o vătăma atât somatic cât şi psihic, motiv pentru care i se cuveneau reparaţii în cuantum de 400 de euro, din partea Primăriei.

Era doar 1/10 din ceea ce reclamanta ceruse iniţial. Totuşi a fost maximul pe care i l-a putut oferi justiţia română. Şi incomparabil mai mult decât prima instanţă. Însă, “orice lucru bun durează până a doua zi!”

Primăria a făcut recurs, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale, susţinând că împricinată este autoritatea deliberativă (Consiliul General) şi nu executivul local. La Curtea de Apel acţiunea intentată de către bătrânică a fost respinsă, pe acest motiv.

În acel moment domnul şi doamna S. şi-au pus, desigur, întrebarea: «Ce facem, ne resemnăm? Ori mergem înainte?» Nu ştim care dintre ei a spus: «Înainte! Nu cedăm!». Au luat totul de la capăt!

De la Ana la Caiafa…

Acţiunea civilă demarată la Judecătorie contra Consiliului General viza acordarea unor despăgubiri reprezentând contravaloarea a 2000 de euro, la cotaţia momentului. Între timp, aşa cum se întâmplă în cadrul legislativ şi instituţional românesc, clădit pe nisipuri mişcătoare, ASA s-a desfiinţat. Câinii maidanezi fuseseră daţi “în păstorirea” structurilor subordonate consiliilor de sector. Să nu cumva se mai spună că n-are cine tăia frunză la câini!

Iarăşi acţiune respinsă, prin invocarea excepţiei lipsei calităţii procesuale a pârâtului. De astă dată, recursul n-a mai adus vreo schimbare. Hotărârea primei instanţe a rămas în picioare!

De la momentul primei sesizări a instanţei de către doamna S. s-a modificat şi legislaţia. Legea 69 a fost înlocuită cu Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală. În privinţa tratamentelor aplicabile câinilor vagabonzi s-a oscilat între eutanasia aplicată în masă şi sterilizare, preferată de către iubitorii animalelor.

E greu, totuşi, să te poziţionezi 100% de partea ONG-urilor ce susţin sterilizarea urmată de eliberarea animalelor. Castrarea nu elimină complet agresivitatea canină! Pe de altă parte, uciderea în masă a acestor fiinţe este foarte condamnabilă etic vorbind, ca să nu mai facem apel şi la sentimente…

Prietenii necuvântătoarelor au dreptatea lor. Dar şi să fii sfâşiat de-o haită e cumplit!

Până în pânzele albe

Reclamanta, reprezentată de către soţ, a înaintat şi o cerere (nr. 9718/03) către CEDO, inspirată din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Din nefericire, la 7 ani de la momentul victimizării sale, doamna S. a plecat într-o altă lume, unde se presupune că nu mai e loc de nedreptate.

Adeseori, dreptatea venită de la oameni e asemenea unui tren îndelung aşteptat, dar care opreşte fantomatic şi târziu într-o haltă părăginită şi pustie. În duelul cu Guvernul a rămas doar domnul S., ca moştenitor al reclamantei.

La fel ca alte victime ale maidanezilor agresivi, doamna S. a considerat, încă de la înaintarea sesizării sale către CEDO, că responsabile de evenimentul trăit (care, probabil, i-a şi grăbit sfârşitul) sunt autorităţile locale.

Pentru cel grav vătămat sau rămas cu infirmităţi contează prea puţin că vinovatul se numeşte ASA, consiliu local sau primărie. Mai important e să i se arate o cât de mică bunăvoinţă din partea justiţiei, nu să i se pună tot soiul de piedici procedurale ce nu privesc fondul celor sesizate!

Trimisul guvernului a susţinut, la CEDO, că înmulţirea necontrolată a câinilor vagabonzi e un fenomen pentru care e responsabil nu numai statul dar şi societatea în ansamblu. A mai subliniat că nefericita întâmplare nu-i o consecinţă a acţiunii statului român şi că demersurile de protecţie a cetăţenilor nu pot preveni toate posibilele incidente nedorite.

Dar şi inacţiunea e condamnabilă, atunci când ai obligaţia şi capacitatea de a acţiona!

Dreptate fără celeritate

Nea Tăsică din Ferentari îşi ţine câinii slobozi pe uliţă. Atunci când curtea i se umple de căţeluşi, el îi abandonează într-o cutie de carton la poarta şcolii din cartierul Primăverii, zicând că “i-or hrăni copiii celor bogaţi”. Statul este de vină?!

S-a afirmat că ori de câte ori s-a încercat o rezolvare definitivă (din păcate mult prea sângeroasă), 50% din populaţie şi ONG-urile au sărit ca arse cu fierul roşu! Secţia a III-a de la CEDO a reţinut că, deşi responsabilitatea aparţine în mare parte societăţii, nici statul n-a lucrat îndeajuns pentru o bună aplicare a legislaţiei.

CEDO a mai remarcat că eforturile de a compensa neplăcerile suferite de către doamna S. au fost aproape invizibile. Dreptul reclamantei la un proces soluţionat într-un termen rezonabil a fost călcat în picioare.

Încălcarea dreptului la integritate fizică precum şi imixtiunea statului în viaţa privată a cetăţeanului (interpretată la CEDO şi ca o neluare a măsurilor de protecţie cuvenite) au produs grave prejudicii reclamantei. Iar aceste prejudicii trebuiau compensate, cumva. Chiar şi post-mortem!

S-a mai adăugat şi neglijarea dreptului la o judecată echitabilă. Pentru prejudiciul suferit, Curtea a acordat o sumă mai mare decât ceea ce fusese solicitat iniţial. Cei 9000 de euro, achitaţi de către stat şi primiţi de succesor nu pot anula suferinţa îndurată de victimă.

E tot ce s-a mai putut face! Doamna S. şi-a petrecut ultimii ani nutrind o nădejde: ca dreptatea să răsară, totuşi, dinspre orizonturile cu nuanţe de crepuscul ale vieţii sale. N-a fost să fie!

Ţine-ţi câinele în curte!

Confruntate în continuare cu problema câinilor fără stăpân, autorităţile din Capitală au luat o hotărâre severă, aplicabilă chiar din iulie. Ai câine? Îl declari la ASPA. Nu vrei să-l declari? Rişti o amendă de 3000 de lei! După ce l-ai declarat, ai de ales. Prima variantă: îl sterilizezi şi se încheie socotelile. Nu vrei să-l sterilizezi? Plăteşti 150 de lei anual!

E o hotărâre discutabilă. Totuşi ceva trebuia făcut, spre responsabilizarea oamenilor. Când realizezi că destul de mulţi dintre câinii aşa-zis comunitari au de fapt stăpâni ce le dau drumul pe stradă, începi să te întrebi dacă aceşti posesori de patrupede au şi discernământ, aşa cum prezumă legea.

Gestiunea câinilor fără stăpân intră în competenţa serviciilor specializate, aflate în subordinea consiliilor locale. Dacă atacul maidanezului s-a soldat cu lezări corporale, direcţia în care ar trebui să se îndrepte paşii victimei (când se mai poate deplasa!), este instanţa. Că reuşita nu-i mereu sigură stau dovadă cele de mai sus!

Marii vinovaţi sunt atât proprietarii care-şi părăsesc câinii, cât şi indivizii care încurajează pripăşirea lor lângă bloc, pe domeniul public (câinele îşi apără teritoriul oricare ar fi el!).

Îţi plac animalele? Minunat! Ar trebui însă să te gândeşti să le creşti în propria ogradă!

Acest articol a fost publicat în Administratie publica - institutii publice, Articole, CEDO, Curat murdar, Nedreptate și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s