Cine îi supraveghează pe supraveghetori? Cauza Bucur şi Toma contra României

interceptariCă suntem printre fruntaşi în topul ţărilor condamnate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, aceasta o ştim cu toţii. Cu fiecare speţă pe care o citim, dintre cele ce ne-au atras condamnările, devenim din ce în ce mai sceptici cu  privire la modul de înfăptuire al dreptăţii în ţara noastră. Astăzi, în atenţia dumneavoastră, o cauză recentă, o nouă factură pe care statul român trebuie să o plătească pentru modul cum a împărţit dreptatea: cauza Bucur şi Toma contra României.

Ce şi cum s-a întâmplat?

Anul 1996, România. Reclamantul Constantin Bucur lucra în cadrul unui compartiment de supraveghere a convorbirilor telefonice din cadrul SRI. În cadrul activităţii sale, acesta a observat numeroase nereguli, şi anume: în cazul multor persoane ascultate, nu era sigur de existenţa autorizaţiilor de interceptare provenind de la procuror şi, de asemenea, persoanele ascultate erau, în principal, jurnalişti, oameni de afaceri şi politicieni … oameni ale căror nume apăreau frecvent în presă la acel moment.

Domnul Bucur a discutat aceste probleme cu colegii săi, cu şeful său, dar fără niciun rezultat; astfel, a ajuns să ţină o conferinţă de presă, în care a dezvăluit aceste nereguli. Dezvăluirea conţinutului celor 9 casete divulgate a provocat, la acel moment, scandal public, iar multe dintre persoanele ascultate au depus plângere penală pentru divulgarea secretului corespondenţei.

Însă, şi împotriva domnului Bucur a fost pornită o anchetă penală, pentru infracţiunea de furt al casetelor ce aparţineau SRI şi pentru divulgarea de informaţii ce privesc securitatea naţională. Ba chiar a fost condamnat la doi ani de închisoare cu suspendare pentru aceste infracţiuni, hotărâre atacată fără succes până la epuizarea căilor de atac interne.

Din această cauză, domnul Bucur a ales să apeleze la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru a obţine dreptate, alături de Mircea Toma, unul dintre jurnaliştii ce au depus plângere împotriva interceptărilor telefonice şi de fiica acestuia, Sorana Toma, al cărei telefon fusese, se asemenea, ascultat. Sesizările acestora nu au fost niciodată supuse unei anchete; de asemenea, ei nu au beneficiat de un acces real la documentele ce ar fi autorizat interceptările telefonice.

Ce a decis CEDO?

Se pare, însă, că instanţa europeană a găsit că dreptatea este de partea celor trei reclamanţi. Mai exact, instanţa a găsit că statul nostru a încălcat următoarele articole ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului:

  • Articolul 38, ce reglementează dreptul Curţii de a examina cauza supusă judecăţii şi a analiza elementele sale de fapt în cadrul unei anchete, pentru care statele contractante sunt obligate să ofere toate documentele şi informaţiile necesare. Guvernul român a refuzat să prezinte Curţii întregul dosar penal al domnului Bucur, una din părţile neprezentate fiind cea în care erau incluse autorizaţiile de interceptări telefonice. Motivul refuzului este că dosarul includea informaţii ce reprezentau secrete de stat, care, deci, nu puteau fi divulgate;
  • Articolul 10 privind libertatea de exprimare, deoarece domnul Bucur, pentru divulgarea unor informaţii ce erau de interesul publicului, cu scopul de a reclama anumite nelegalităţi, a fost supus unei condamnări penale şi la prejudicierea carierei sale;
  • Articolul 6 cu privire la dreptul la un proces echitabil, având în vedere faptul că ancheta şi judecata au fost desfăşurate de instanţe militare, însuşi compartimentul pentru care domnul Bucur lucra aparţinând unei unităţi militare, ceea ce ridică serioase întrebări cu privire la imparţialitatea organelor. O altă dovadă a faptului că procesul echitabil nu a fost asigurat este lipsa unei anchete efective în cazul plângerilor reclamanţilor Toma;
  • Articolul 8 ce protejează viaţa privată nu a fost respectat cu privire la al doilea şi al treilea reclamant, deoarece nicio măsură nu a fost luată pentru ca aceştia să fie asiguraţi că înregistrările telefonice au fost distruse, că nu sunt în continuare păstrate;
  • Nu în ultimul rând, articolul 13 ce reglementează dreptul la un recurs efectiv a fost încălcat în ceea ce îi priveşte pe reclamanţii Toma – ancheta cu privire la plângerile lor neavând loc, nu a existat un act pe care aceştia să îl poată ataca la un for superior intern pentru a obţine câştig de cauză.

Astfel, statul român a fost condamnat la plata următoarelor despăgubiri: 20.000  euro domnului Bucur cu titlu de prejudiciu moral, 7.800 euro reclamanţilor Toma tot ca prejudiciu moral, respectiv 7955 euro cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocatului părţilor.

Cum funcţionează sistemul de control CEDO?

Deşi CEDO este o parte vie a realităţii noastre cotidiene, condamnările pe  care statul român le-a suportat fiind intens mediatizate, modul în care ne supunem controlului Convenţiei nu este foarte clar tuturor.

Putem ajunge la instanţa europeană în cazul în care am epuizat toate căile de atac interne, şi nu am obţinut dreptatea, sau atunci când am fost privaţi de căile de atac de care ar fi trebuit să ne bucurăm, aşa cum au fost reclamanţii Toma. Odată ajunşi la forul european, pârâtul nostru este statul, deoarece, într-o anumită privinţă, nu s-a asigurat să ne ofere fie un cadru legislativ adecvat, fie nu a vegheat la modul cum legea a fost aplicată.

În cazul în care CEDO condamnă statul, singura măsură pe care o poate lua împotriva statului este obligarea sa la plata de despăgubiri reclamanţilor. CEDO nu poate obliga statul condamnat să schimbe o lege, nici măcar să emită un act administrativ, dar condamnări succesive pe acelaşi aspect vor constrânge respectivul stat să ia el singur aceste măsuri.

De exemplu, anterior cauzei Pantea contra României, măsura arestării preventive putea fi dispusă de procuror. Convenţia include obligaţia arestarea preventivă să fie dispusă de un magistrat, iar, în accepţiunea CEDO, procurorul nu este asimilat magistraţilor, deoarece nu prezintă garanţiile de independenţă necesare (este subordonat ierarhic). Din aceste motive, după condamnarea menţionată şi altele similare, a fost modificat Codul de Procedură Penală, iar, în momentul de faţă, măsura arestării preventive nu poate fi dispusă decât de un judecător.

Revenind la speţa noastră, CEDO nu a putut face nimic cu privire la pedeaspa penală a domnului Bucur, şi nici cu privire la faptul că statul a ignorat plângerea penală a reclamanţilor Toma. Însă, astfel de condamnări (şi aceasta nu este singura, statul nostru a mai suferit condamnări cu privire la modul cum îşi protejează cetăţenii de abuzurile serviciilor de informaţii) pun presiuni pentru ca statul să îşi corecteze conduita.

Concluzii?

Toată această poveste ne-a lovit exact unde ne doare: subiectul interceptărilor telefonice este unul sensibil pentru noi, ţinând de specificul naţional ca românul să se teamă că telefoanele îi sunt ascultate.

Să nu uităm că toate acestea s-au întâmplat în 1996, în anii `90, mai exact, o perioadă foarte tulbure din multe puncte de vedere, în care multe instituţii nu abandonaseră încă vechile obiceiuri şi nu începuseră să funcţioneze democratic. Nu putem  să nu recunoaştem că, totuşi, astăzi, cu toate problemele, lucrurile stau o nuanţă mai bine, în justiţie, în ceea ce priveşte separaţia puterilor de stat, etc. Să nu ne fie, deci, frică să vorbim la telefon. Dar să sperăm că numărul impresionant de condamnări şi toate facturile pe care România le plăteşte din ce în ce mai des pentru greşelile sale să producă, într-adevăr, efectul scontat.

Acest articol a fost publicat în Articole, Domeniul justitiei, Nedreptate și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s