Dacă este nevoie, proiectele de lege trec prin Parlamentul României precum glonţul prin brânză. Şi trec prin comisiile juridice precum gâsca prin apă! Adoptat în 21 mai de către Senat, Proiectul de Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului a fost înscris pe ordinea de zi a plenului Camerei Deputaţilor în 29 mai 2013. Şi tot în aceeaşi zi a fost adoptat cu 221 de voturi pentru, 73 contra şi 2 abţineri.

Maşinăria (infernală) de vot şi-a făcut şi de data aceasta datoria! Care-i urmarea? Păi de acum înainte este foarte probabil – bine, nu în proporţie de 100%, fiindcă mai apar împotriviri – ca pragul necesar de prezenţă la referendum să scadă de la 50 de procente la doar 30%. De ce să iei decizii în temeiul unei majorităţi zdravene, când pot decide doar câţiva, eventual şi bine stimulaţi, să-şi exercite dreptul?!

Metode de motivare există, începând cu promisiunile mincinoase la care românul credul a tot plecat urechea de când se ştie. Mai ales dacă este membru de partid, cu carnet trandafiriu, foarte apropiat cromatic şi ideologic de roşu. Să nu uităm, bunicuţelor şcolite-n tinereţe la Moscova le plac teribil trandafirii!

Pretexte: prezenţa redusă la urne

Motivul goanei suspecte în care-a fost adoptat Proiectul de lege privind diminuarea cu 20% a pragului de prezenţă necesar unui referendum valid a fost, aparent, simţul civic atrofiat al românului, care printre altele, îl determină să nu se lase dus la vot nici cu arcanul.

Făcând un bilanţ al referendumurilor desfăşurate-n ultimii douăzeci şi ceva de ani, de când mâncăm democraţie pe pâine sau după caz, în loc de pâine, se observă cum, de la primul referendum, cu o participare de vreo 80%, prezenţa s-a redus accelerat. Până ce s-a ajuns acolo unde referendumurile se află, mai întruna, în pericol de nevalidare. Iar românii s-au exprimat prin muţenie. Ori şi-au umplut catalogul de absenţe, riscând, printr-un asemenea dezinteres, să obţină un punctaj derizoriu la examenul conştiinţei naţionale.

Neprezentarea poporului la un referendum de interes naţional echivalează cu tăcerea individului atunci când este împins cu de-a sila într-o afacere vădit păguboasă. Ştim, totuşi, că şi tăcerea poate fi un răspuns. E răspunsul dispreţului profund al unei naţii faţă de reaua-credinţă a unei clase politice trădătoare!

Următorul referendum prin care va trece România este cel necesar revizuirii Constituţiei. Dacă la acest viitor referendum se vor prezenta 30% dintre cei înscrişi pe listele electorale şi 25% îşi exprimă opţiunile în mod valabil, vom avea o altă Constituţie. Bună sau rea, îi vom suporta prevederile!

Politică? Nici să n-aud!

Oricum am întoarce ideile, este evident că şi indiferenţii care, peste puţină vreme ar putea fi într-o proporţie de 70% fără probleme de nevalabilitate a referendumului, au responsabilitatea lor. Una morală. Şi nu este prea mică!

Şi prin inacţiune, atunci când erai chemat şi trebuia să acţionezi, te poţi face părtaş al răului sau, mai rar, beneficiar fără merite al binelui. În atare circumstanţe, să nu ne mai plângem dacă ţara merge în derivă, ca o corabie al cărei căpitan a dezertat?

Suporterii înfocaţi ai reducerii pragului minim de validare la 30%, apartenenţi ai alianţei de guvernământ (o înfrăţire conjuncturală, întrucât de afinităţi ideologice n-ar trebui să fie vorba), invocă tocmai lipsa de simţ civic a românului din pricina căreia, la ultima modificare a Constituţiei, n-a fost de ajuns o singură zi, pentru ca referendumul să fie valid.

Este uşor să invoci preocuparea redusă a românului de a-şi îndeplini datoriile cetăţeneşti. Mai greu este să fii sincer cu tine însuţi, ca politician, şi să te întrebi: oare de unde se trage acest dezgust adânc al cetăţeanului pentru tot ce înseamnă politică?

Iuţeală de mână şi nebăgare de seamă

Opoziţia actuală, care, să fim cinstiţi, n-a făcut nici ea mare brânză, pentru a-l scoate pe omul de rând din marasmul în care s-a poticnit, pentru a-i readuce aminte că-i român şi a-l impulsiona să-şi suflece mânecile şi să pună umărul la binele comun, va face acum, la ceasul al doisprezecelea… ceea ce trebuie făcut. Adică?

În perioada imediat următoare, Proiectul de modificare a Legii 3/2000, altminteri aflat la un pas de-a deveni lege în toată puterea cuvântului, va ajunge, foarte probabil, pe masa Curţii Constituţionale, contestat fiind.

Făcând apel, ca şi alte dăţi, la înţelepciunea străbună, aflată, datorită cristalizării experienţei, mult deasupra puterii de înţelegere şi simţului de prevedere al politicianului modern, ar trebui să ne amintim că “Graba strică treaba!”

De ce atâta pripă spre adoptarea noii Constituţii? Argumentele invocate sunt destul de pirpirii. Situaţia-i destul de dubioasă, mai cu seamă că procesul de elaborare a noii legi fundamentale nu excelează prin transparenţă. Dimpotrivă!… Ce ni se pregăteşte, oare?

Şi de ce atâta zor în ocolirea unui principiu al democraţiei, prin care s-a statornicit că deciziile cu implicaţii majore se iau prin exprimarea opiniei majorităţii? Ce majoritate este aceea în care 3 oameni din 10 hotărăsc nu doar pentru ei înşişi, ci şi pentru ceilalţi 7, mai nepăsători ori neatenţi din fire? Ba nu! Pentru mai mulţi, fiindcă-i punem la socoteală şi pe cei fără drept de a-şi da cu părerea. Ajung, astfel, să decidă 3 pentru 15 sau poate mai rău…

Periculoasă e pasivitatea naţiunii! Dar şi mai îngrijorătoare e dictatura unei minorităţi. Mai cu seamă atunci când singurul său merit este că-i mai vocală pe plan politic, mai înarmată cu tupeu şi îşi extrage forţa din pasivitatea majorităţii!

Ori de câte ori ajungem la opţiuni exprimate în grup, devin valabile opiniile magistral emise de către Gustave le Bon în “Psihologia mulţimilor”. Cine-i interesat, le poate consulta! Noi ne limităm la a fi de acord cu Winston Churchill cum că democraţia este un sistem politic imperfect însă, totodată, “este cel mai bun dintre cele pe care umanitatea le-a putut crea până azi”.

Ruleta rusească. Mai avem simţul pericolului?

Nu rare sunt cazurile în care sistemul democratic a înlesnit instaurarea totalitarismului. Situaţia Europei interbelice dar şi postbelice, pentru partea sa răsăriteană, este concludentă! De aceea, cei care propun referendumuri valabile cu doar 30% participare se joacă imprudent şi fără mânuşi cu focul.

Habar nu au ei ce pot săvârşi aceşti 30% dintre alegători la o adică, într-o situaţie de criză. Au chiulit la ora de istorie universală. Iar istoria ne-a arătat mereu cum realitatea depăşeşte orice închipuire!

Nici măcar nu e nevoie să facem proiecţii la nivel extins. Se poate organiza şi un referendum local, cu privire la problemele de interes deosebit pentru unităţile administrativ-teritoriale. Temele supuse referendumului local se stabilesc de către consiliile locale sau judeţene, la propunerea primarului ori a preşedintelui Consiliului judeţean sau a 1/3 din numărul consilierilor locali ori judeţeni.

Este suficient ca, într-o comună oarecare, Gurguieţii din Vale, să se prezinte la referendum 30 de săteni cu drept de vot (la un total de 100). Dintre aceştia, 25 de săteni cu voturi valabile pot să-l arunce pe primar din fotoliu, sub pretext că nu-i popular, că nu vine cu ei, seara, la crâşmă. Sau că le cere să-şi facă curat înaintea porţii!

Voinţa suverană… şi neexprimată

Sub aspect de neconstituţionalitate a unui referendum cu o rată de participare mai scăzută de jumătate plus unu din numărul total de persoane înscrise pe liste, Curtea Constituţională a României s-a pronunţat deja. Şi nu mai departe de anul trecut, prin Decizia nr. 731 din 10.07.2012!

Suveranitatea naţională aparţine poporului român. Iar poporul nostru o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum. Referendumul naţional constituie un mijloc de consultare directă şi de exprimare a voinţei suverane a naţiunii cu privire la revizuirea Constituţiei, la problemele de interes naţional dar şi la o  eventuală demitere a preşedintelui ales al ţării.

Au dreptul de a participa la referendum cetăţenii români majori, cu excepţia alienaţilor mintal, dar şi a persoanelor condamnate la pierderea drepturilor electorale. Aşadar exercită-ţi, române, dreptul de a decide soarta ţării tale. E un privilegiu câştigat cu imense sacrificii!

Iar pentru a ne face o idee despre care-ar dori câţiva aleşi să fie mersul lucrurilor, încheiem cu un citat, spre plăcerea unora dintre purtătorii de bască tovărăşească sau tricou roşu, imprimat cu chipul lui Che Guevara:

“N-are importanţă cine votează, contează numai cine numără voturile!” Ştie cineva din ce puţ al gândirii a ţâşnit această idee, într-un suflu cu puternic iz de vodcă?