Statul social şi libera iniţiativă… Române, ai vrea să fii prosper?

go-businessCe ne împiedică să fim bogaţi?

De multă vreme în mentalul poporului nostru mocneşte o idee păgubitoare, implantată cu grijă în anii de început ai comunismului: lupta de clasă! Unii vor ridica sprâncenele a mirare. Mai crede cineva în lupta de clasă în 2013? Aparent nu!

Dar cum poate fi calificat faptul că, avem sau nu dovezi, suntem tentaţi să-i acuzăm pe bogaţi de necinste? Desigur, talpa ţării abia se mai târăşte sub povara corupţilor duşi în cârcă. Dar înclinaţia de-a orienta degetul acuzator către cei ce muncesc 17 ore pe zi să menţină o afacere, vreme în care alţii dormitează în vreo sinecură la stat, cum poate fi calificată?

După 2 decenii de la ceea ce-ar fi trebuit să însemne mai multă libertate de autorealizare, majoritatea compatrioţilor noştri încă mai visează la venirea cuiva în stare să bage “spaima-n ciocoi”. În mentalul colectiv imaginea boierului este asociată preponderent cu huzurul, lăcomia, injustiţia, abuzul.

Iar oaspeţii nepoftiţi care, în 1940 şi 1944, treceau cu sutele de mii Nistrul şi Prutul având stindardul roşu între dinţi, nu sunt străini de modul în care românul priveşte la cel mai avut şi mai întreprinzător. Începând din anii ′50 tot ce era burghezo-moşieresc trebuia compromis irevocabil la nivel de imaginar colectiv.

Toate lumea trebuia reeducată. Au fost modificate poveştile şi s-au făcut filme în care boierul şi întreprinzătorul, adică reprezentanţii reuşitei în viaţă pe stil vechi, erau acuzaţi, reduşi la tăcere, ostracizaţi sau vânaţi de către derbedeul satelor şi oraşelor, devenit aprig justiţiar cu epoleţi de securist.

Încă mai avem resentimente faţă de cei ce-au reuşit! Ne bucurăm când “moare şi capra vecinului”. Când vedem că întreprinzătorilor li se pun impozite, când sunt striviţi sub mormanul de inutile declaraţii de venituri. Ne simţim înţelepţi pentru că nu ne-am complicat viaţa ca ei. Ne simţim bine atunci când vedem pancarta cu “De închiriat” acolo unde mai ieri vecinul avea un mic magazin? Înseamnă că sunt probleme de mentalitate!

Să nu uităm un lucru: cu fiecare firmă autohtonă desfiinţată, scufundată în mlaştina birurilor, scad şansele noastre de propăşire generală, dar şi puţin din bunăstarea fiecăruia dintre noi.

Acum nu mai aminteşte nimeni despre lupta de clasă, industriaşi, exploatare sau plusvaloare. În schimb, de 20 de ani ne cârmuiesc descendenţi de-ai nomenclaturiştilor, vopsiţi ad-hoc în democraţi. Apropo, ce se mai întâmplat cu Legea lustraţiei? Neconstituţională! Respinsă recent şi de către comisia juridică de la Camera Deputaţilor!

Acum, membrii burghezo-moşierimii nu mai sunt trimşi la tăiat de stuf, după naţionalizarea averilor. Nu! Acum sunt loviţi cu impozitele. Pe profituri. Pe proprietăţi.

Pregătiţi pentru schimbare?
În socialism, statul şi-a arogat drepturi paternaliste asupra cetăţenilor. Din faşă şi până ce parcurgeai ultimul drum, statul te urmărea, grijuliu, autoritar. Îţi asigura “job”, locuinţă, instruire şi asistenţă medicală gratuită. Dar îţi lua libertatea de a fi tu însuţi, de a spune fără teamă ceea ce crezi!

La 2-3 ani după evenimentele din decembrie ′89, toată lumea se îngrămădea să-şi recupereze proprietăţile, să deschidă câte-un butic, să meargă în Turcia pentru bişniţă. Părea că românii s-au adaptat din mers noului tip de societate. Dar visul unui capitalism pe temelii autohtone s-a prăbuşit. O posibilă cauză? Insuficienta educaţie financiară şi antreprenorială a românilor, născuţi şi trăiţi în socialismul hiperprotector.

Azi, la peste două decenii de la schimbare, românii par mai nepregătiţi ca oricând faţă de cerinţele societăţii capitaliste. Ce înseamnă capitalismul? Nimic altceva decât proprietatea privată asupra resurselor materiale de producţie! Sunt capabili românii să administreze resursele autohtone?

Călăuzitorii destinului naţional au sesizat momentana incapacitate morbidă a românului de a face faţă rigorilor sistemului în care totul se cumpără şi se vinde, inclusiv soarta oamenilor. Aşa a apărut un nou vis. Investitorii străini. Ei urmau să preia întreprinderile devenite nerentabile din pricina dezinteresului statal de a intra pe pieţe noi. Tot ei, investitorii străini, urmau să dea de lucru milioanelor de români.

Românii, deşi total neantrenaţi pentru a înota în apele învolburate de furtuna preschimbărilor continue, constituie o forţă de muncă puţin pretenţioasă şi bine calificată, încă. Sistemul de învăţământ actual rămâne orientat, la fel ca şi cel socialist, spre formarea unor competenţi executanţi şi cu totul inapt să creeze antreprenori. Actualii antreprenori provin doar din rândurile celor ambiţioşi şi cu aptitudini.

Marii investitori străini nu au dat buzna, dar nici nu ne-au ocolit. Deşi profiturile obţinute aici sunt repatriate, statul îşi opreşte porţia, prin taxe şi impozite. O parte revine asistaţilor sociali (n-avem nevoie de revolte!), alta clientelei politice (miliarde de euro anual, în licitaţii trucate!), o alta intră în aşa-zise investiţii (proiecte de infrastructură edificate pe datorie, spre a crea locuri de muncă) şi tot aşa.

Cum trebuie să fie cea mai banală investiţie? Să fie fezabilă! Fezabilitatea are 2 componente: caracterul realizabil şi profitabilitatea. Cât de profitabile au fost investiţiile statului, s-a văzut. Proiecte care înghit miliarde de euro şi investiţii faraonice a căror amortizare necesită un veac. Nu contează… Are cine le plăti. „Statul nu dă niciodată faliment”, se spunea odinioară la cursurile de Drept Financiar şi Fiscal. Pe atunci, criza datoriilor suverane nu fusese încă inventată!

Formal, stimulăm libera iniţiativă…
Statul nu-şi face scrupule cu rentabilitatea. Cum ar putea să îşi facă, în condiţiile în care cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice (art. 56, Constituţie)?

La polul opus se află antreprenorii şi investitorii! La ei contează şi ultimul euro. Pentru că nu beneficiază de nicio vacă de muls şi nici de vreo tainică reţetă a succesului, în afara propriei capacităţi de a administra judicios resursele şi de a gestiona situaţiile de criză.

În legea fundamentală scrie negru pe alb, la art. 135:
– România are o economie de piaţă, axată pe concurenţă şi libera iniţiativă;
– statul asigură: libertatea comerţului, apărarea loialităţii concurenţei, crearea unui cadru propice pentru relaţii economice sănătoase;
– protecţia intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară;
– exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu interesul naţional (apropo, „Noi nu ne vindem ţara!”);
– aplicarea politicilor de dezvoltare regională.

Antreprenorii, însă, nu-s oameni uşor de înşelat! Altfel nici n-ar fi rezistat în această fază de acumulare primitivă a capitalurilor. Ei sesizează primii dacă strategiile statale vizează cu adevărat dezvoltarea economică. De aceea semnalele provenite din mediul de afaceri constituie un veritabil barometru în materie de prognoză economică şi de anticipare a repercusiunilor legilor nou-apărute. Ceea ce reuşesc prea puţine dintre studiile de impact ale guvernului!.

Ce oferă statul întreprinzătorilor?
Cum reacţionează mediul antreprenorial la impredictibilitatea legislativă? În primă fază intră în expectativă. Nu se mai angajează oameni noi, nu se extind capacităţile productive, încep să fie puşi bani la ciorap (în detrimentul investiţiilor). Dacă pe lângă legislaţia imprevizibilă mai apare şi instabilitatea politică, investitorii străini încep să se retragă spre meleaguri mai primitoare.

Numai micii întreprinzători trebuie să rabde totul, inclusiv sutele de ore („Time is money”) pierdute prin administraţiile financiare pentru predarea unor declaraţii inutile. Să ne mai comparăm cu statul Luxembourg, unde organele fiscale ştiu exact, în orice clipă, cât are de plătit fiecare contribuabil, fără a mai trebui se să piardă un timp preţios pe la cozi?

Cooperativa „Munca în zadar” lucrează la capacitate maximă! Românii sunt campioni europeni în ceea ce priveşte numărul de ore lucrate săptămânal. Dar cât priveşte productivitatea, sunt tot la coada clasamentului!

Descurajante pentru libera iniţiativă şi pentru mediul de afaceri în general sunt:
– fiscalitatea excesivă şi cuantumul exagerat (în raport cu beneficiile oferite) al contribuţiilor sociale obligatorii. Pe capul românului se îngrămădesc cam 300 taxe, contribuţii, impozite… plus birocraţia aferentă colectării lor. Şi fiindcă libera iniţiativă este bine susţinută, circa 110 dintre acestea îi vizeză pe antreprenori. Media europeană? Cam 17 taxe şi impozite!

– modificarea cvasi-permanentă a Codului Fiscal, în pofida existenţei unei economii subterane înfloritoare, de 1/3 din PIB;

– schimbările repetate şi interpretările contradictorii cu privire la regimul fiscal aplicabil diverselor tipuri de contribuabili;

– lipsa de transparenţă şi de strategie coerentă de dezvoltare pe termen mediu şi lung;

– înfiinţarea, reorganizarea şi desfinţarea unor instituţii şi autorităţi implicate în relaţia cu mediul de afaceri (ex. Agenţia Programelor IMM)

– lipsa de deschidere pentru dialog cu cetăţeanul şi absenţa interesului naţional în fundamentarea unor măsuri de impact major.

Un (fost) proletar, în capitalism…

Nea Noni, 53 de ani, tată a 3 copii, era angajat prin 2011 în industria alimentară pe 900 de lei (plus bonuri de masă). După mintea lui, trebuiau majorate impozitele pentru cei înstăriţi, inclusiv pentru firme. „Ei să plătească 80% biruri, că mie, un amărăştean, mi se opreşte x % din salariu.” Însă biciul realităţii loveşte pe neaşteptate!

Spre indignarea neputincioasă a autorităţilor locale, van Skill, acţionar principal al firmei din domeniul alimentar unde lucra nea Noni, anunţă, într-o bună zi, că a sosit vremea ca afacerea… să emigreze. Nu-l poate obliga nimeni să rămână aici şi nici nu-i mai convine. Va pleca în… Albania. Impozitul de acolo? 10%. TVA? 10%!

Ce să facă nea Noni? Să devină el însuşi antreprenor? Era o idee. Constituţia României (art. 45) garantează accesul liber al persoanei la activitatea economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora în condiţiile legii. Dar nu ştia cum să înceapă. Nevoia te învaţă! Se va ocupa de apicultură, având ceva cunoştinţe de la bunicul său. Până una, alta a solicitat ajutorul social, de la primărie.

Statul e obligat să ofere cetăţenilor un nivel de trai decent. Pe seama cui? A puţinilor care mai lucrează sau produc! Dar mai ales a întreprinzătorilor aflaţi pe linie de plutire. Pardon, „a exploatatorilor nemiloşi” de la care statul asistenţial încasează grosul impozitelor.

Din tot mai multe piepturi se ridică un murmur. E tot mai puternic… Parc-ar fi refrenul „Internaţionalei”, imnul socialiştilor.

Nea Noni e şi mai derutat. Trăieşte şi azi tot pe spinarea statului. Ar vrea să facă bani buni din apicultură. Dar îi e teamă că, de-şi va procura prea mulţi stupi, va pierde ajutorul social, care-i un venit stabil, fără riscuri… şi nu cere vreun efort!

Acest articol a fost publicat în Administratie publica - institutii publice, Articole, Curat murdar, Economie, Taxe si impozite și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s