Legea despăgubirilor pentru foștii deținuți politici, o cutie a Pandorei fără speranță

Aiud_detinutCopil fiind, eram la vârsta la care eram curioasă să știu mai multe despre ce s-a petrecut în trecut, despre străbunicii mei, despre acele vremuri.

Era o zi geroasă a lui Făurar, de crăpau pietrele! Eram la gura sobei, iar lemnele trosneau leneșe în foc. Era vremea poveștilor! Alături de mine era străbunica mea pe care am avut privilegiul să o cunosc. Străbunica mea a trăit o viață cât o carte de istorie și o istorie cât o viață! S-a născut în 1906, a prins răscoala din 1907, chiar dacă era un copil pe atunci. Anii s-au rostogolit și a urmat primul război mondial, apoi al doilea, perioada neagră a comunismului și revoluția din 1989. A trăit atâtea perioade grele ale istoriei și am avut privilegiul să-mi povestească despre acele timpuri apuse, dar atât de vii în sufletul ei. A fost o supraviețuitoare a atâtor file din istorie! Îi făcea plăcere să se întoarcă în timp să-mi povestească întâmplări de viață.

Urcați-vă cu mine în mașina invizibilă a timpului și însoțiți-mă într-o călătorie în timp în anul 1959. La conducererea țării se aflau atunci comuniștii care luptau să extermine clasa intelectuală de atunci și pe toți cei care credeau ei că nu se „închină” lui Stalin.

Era în aprilie, iar mirosul de liliac înflorit și de pământ reavăn îți îmbăta simțurile.  Părea a fi o zi ca oricare alta și totuși acea zi a marcat pentru totdeauna viața străbunicii mele. Seara de primăvară liniștită  a învăluit curtea și casa și nimic nu părea să anunțe furtuna ce urma să se declanșeze. Masa era pregătită, mămăliga ofta în ceaun și toată familia aștepta să se așeze la masă. Pe atunci, cina în familie era ceva sacru, era ora la care toată lumea venea acasă de la treburile avute peste zi și se vedeau unii cu alții povestindu-și ce au mai făcut.

Când să se așeze la masă s-a auzit soneria de la poartă. Nu așteptau pe nimeni… Ba da, destinul nefast avea întâlnire cu ei în acea seară a lui 1959, dar ei nu știau. La ușă doi bărbați îmbrăcați în civili care au năvălit în casă și au început să răscolească peste tot căutând ceva, orice ca să poată arunca în închisoare oameni nevinovați. Erau de la miliție și veniseră să-l aresteze pe străbunicul meu, așa pur și simplu fără explicații. Era perioada în care o vorbă rostită era răstălmăcită ca fiind uneltire împotriva regimului comunist și erai aruncat în temniță. Era o perioadă în care intelectualii erau prigoniți și închiși. L-au luat din casă fără să spună familiei unde îl duc și de ce. Au lăsat în urmă casa răvășită, iar sufletele celor din ea zdrobite.

A urmat un proces a cărui soartă se știa de la început. Și dacă te apărai, și dacă nu erau dovezi împotriva ta, tot la închisoare ajungeai. Așa a și fost, l-au condamnat la 6 ani de închisoare cu executare. La Aiud. Familia nu a mai știut nimic de el. Nu avea voie să scrie nicio scrisoare celor dragi, condițiile de la Aiud erau groaznice, astfel încât toți cei care au reușit să scape cu viață au povestit ce atrocități se petreceau acolo, ce condiții inumane erau.

Mă  uitam la străbunica mea  în timp ce îmi povestea, credeam că plânge, dar deja lacrimile îi secaseră. Era doar o poveste din viața ei pe care o udase cu destule lacrimi de-a lungul vremii. Acum se resemnase. Într-o zi de august a primit o telegramă în care era înștiințată că tot calvarul de la Aiud încetase, străbunicul meu plecase într-o stea. O viață de medic respectat cu o familie împlinită a fost frântă de nedreptățile acelor vremuri. Consecința acestui fapt tragic a fost că după ce a fost închis au existat presiuni asupra familiei, privațiuni materiale.

E un fapt real, mi-ar fi plăcut să fie doar o poveste. Am înțeles mai târziu că acele vremuri au săpat în sufletele celor ce le-au trăit răni care nu vor trece niciodată. Sunt vieți al căror destin a fost schimbat complet. Sunt oameni care atunci când povestesc de durerea trăită se transpun în acele timpuri, putând să le citești suferința pe chip. Durerea lor a fost că tatăl, soțul sau fratele au fost aruncați în închisoare sau au fost deportați,  că mulți și-au pierdut casele, că nu au fost primiți să studieze fiind marginalizați de societate pentru că erau descendenții unor deținuți politici.

În iunie 2009 a apărut legea 221 care prevedea să se acorde despăgubiri morale și materiale pentru deținuții politici ( de parcă ar mai fi trăit mulți!) sau moștenitorilor acestora. În lege nu se prevedea vreo sumă sau vreun criteriu de cuantificare a durerii pierderii celui drag. Inițial, cuantumul daunelor morale care putea fi atribuit persoanei îndreptățite, nu a fost plafonat, fiind lăsat la aprecierea instanței. Cum puteai evalua durerea acelor oameni care au îndurat destrămarea familiei, privațiuni materiale?

Și totuși la români speranța moare ultima, așa că, în principal, moștenitorii celor condamnați politic au introdus acțiuni în instanță și au solicitat despăgubiri morale, unii chiar despăgubiri materiale dacă le-au fost confiscate casa sau alte bunuri.

Ce s-a întâmplat după apariția legii 221/2009?

După valul de acțiuni promovate în instanță și sumele de bani ce se acordau doar pe hârtie de către instanțe, sume care erau diferite, astfel încât oamenii aflați în situații identice primeau sume cu diferențe foarte mari între ele, legiuitorul a promulgat Ordonanța de Urgență a Guvernului  62/2010.

Ordonanța de Urgență a Guvernului 62/2010 a plafonat despăgubirile morale ce urmau a fi acordate astfel: suma de 10.000 euro pentru persoana în cauză, 5.000 euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I și 2.500 euro pentru descendenții de gradul II. Aceste prevederi ale Ordonanței de Urgență a Guvernului 62/2010 au fost declarate neconstituționale de către Curtea Constituționala prin Decizia nr.1354/20.10.2010. Practic, Curtea Constituțională a anulat prevederile Ordonanței de Urgență a Guvernului 62/2010.

În plus, Curtea Constituțională a declarat prin Decizia nr.1358/2010 ca fiind neconstituțional art.5 alin.(1) lit.a), teza întâi a Legii nr.221/2009, acesta fiind chiar articolul în baza căruia se puteau solicita daune morale ca urmare a suferințelor îndurate de către persoanele persecutate din punct de vedere politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și după decesul acestora puteau fi solicitate despăgubiri de soțul sau descendenții până la gradul al II-lea inclusiv. Solicitările puteau fi făcute în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii (din iunie 2009). Practic, exact esența legii a fost înlăturată.

Ceea ce a fost extrem de nedrept și dureros pentru cei implicați în aceste procese a fost că dispozițiile prin care se dispunea că nu se vor mai acorda daune morale urmau să se aplice retroactiv, adică și pentru acțiunile promovate înainte de apariția acestei decizii a Curții Constituționale, cât și pentru toate procesele ce urmau a fi puse pe rol. Aplicarea legii civile noi asupra trecutului ar genera nesiguranța circuitului civil și ar crea neîncredere în lege cu rezultate nefaste pentru respectarea legalității și a ordinii de drept. Din păcate, în acest caz exact acest lucru s-a petrecut!

Consider că s-a comis o mare nedreptate pentru acești oameni și așa încercați de suferințele la care i-a supus viața. Aceste despăgubiri nu puteau înlocui pierderile suferite de ei  și durerile provocate de acele timpuri, însă în momentul apariției acestei legi s-au creat speranțe pentru acești oameni care credeau ca măcar moral să se facă o reparație pentru tot răul produs. Toți cei care au suferit și ale căror speranțe au fost călcate în picioare de iluzia că se va face o reparație morală ar trebui să fie conștienți că mai presus de legi, de interese meschine, sunt ei, oamenii. Până la urmă care a fost scopul acestei legi lansate cu atât de mult fast? Să creezi iluzia că vei acorda niște despăgubiri și apoi să ștergi cu buretele totul? Să promiți mult și să nu faci nimic?

Legea 221 a apărut în iunie 2009 și după un an de la apariția sa, în iulie 2010 a apărut Ordonanța de Urgență a Guvernului 62/2010 care a plafonat cuantumul despăgubirilor, pentru ca în toamna aceluiași an 2010 să se înlăture chiar esența legii: acordarea de daune morale. Rezultatul acestui dans legislativ pe marginea legii 221/2009 a fost că instanțele au fost încărcate cu multe cauze pe care trebuiau să le soluționeze, oamenii și-au creat speranțe care s-au dovedit a fi false și în final mă întreb care a fost scopul acestei legi și al întregului “deranj” creat în jurul ei?

Pe viitor ar fi bine ca atunci când se promovează legi să se prevadă și consecințele apariției lor, și faptul deloc de neglijat ca legiuitorul să vegheze ca acestea sa-și atingă finalitatea pentru care au fost elaborate. Este ușor să așterni cuvinte pe hârtie, pentru că se spune că hârtia suportă orice, dar să nu uităm că legile sunt adresate oamenilor. Acum când va apărea o altă lege care promite oamenilor bani, probabil că cei care au trecut prin experiența proceselor generate de legea 221/2009 vor gândi așa: ” Nu sunt supărat că m-ai mințit, sunt supărat că de acum încolo nu te pot crede “ ( Friedrich Nietzsche).

            Sper că legiuitorul este conștient că prin această lege a deschis cutia Pandorei, în care tocmai speranța  (care de obicei “moare” ultima)  nu se regăsește.  

Acest articol a fost publicat în Bunuri - retrocedari - exproprieri, Drept civil, Nedreptate și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s